http://www.dorintudoran.com

Am consolidat acolo, sub un singur acoperiș, două bloguri:

1.        dorin_tudoran@common_sense.now

http://www.dorintudoran.wordpress.com

2.        CERTOCRAȚIA

http://www.dorin2tudoran.wordpress.com

Au fost păstrate toate articolele și toate comentariile postate pe cele două bloguri.

*** 

CERTOCRATIA 

 - un blog moderat -

 Mai întâi de spiritul de responsabilitate al forumiștilor și apoi de Administratorul blogului.

Înainte de a folosi blogul, vă rog  să citiți mesajele din

 Disclaimer, Terms of Use și Credits. 

 Vă aștept cu plăcere și interes la

 CEROTOCRAȚIA

http://www.dorintudoran.com

În material nu este pomenit numele lui Vasile Gogea, dar mâna de ajutor științific oferită  Securității de sursa “HORTENSIUS” a jucat un rol important în tulburarea vieții prietenului meu. 

“Au existat nişte specimene mai curăţele de informatori, folosite ca surse de specialitate, care dădeau, adică, o bază  ştiintifică abuzurilor pe care Securitatea urma să le săvîrşească.”, îmi scrie astăzi Vasile Gogea. După care adaugă: “…aceşti informatori ar putea fi numiţi “DE LUXE” “.

Ce aș mai putea să adaug?

Ah, uitasem: vina “obiectivului”. Citiți nota olografa semnata de Lt. mj. Herța Ghe. :

“Obiectivul este în căutare permanentă a unor lucrări ale autorilor citați, expune ideile acestora în sens apreciativ și de convingere în discuțiile cu caracter filozofic pe care le poartă.”

Al dracu’ tovarășul obiectivu’…

Link-ul de mai sus vă face martorii, întârziați, ce-i drept, ai unui debut.

La 25 noiembrie 1976, debutează într-ale colaborării cu Securitatea cel numit de către ofițerii ce îl folosesc ba ”sursa DORIN”, ba ”informatorul DORIN”. Prima notă dactilografiată a lui ”DORIN” mă are tocmai pe mine drept obiectiv. Bănuiesc că Securitatea i-a dat numele de cod ”DORIN” spre a marca debutul colaboratorului.

Se simte ezitarea debutantului – informatorul încearcă să fie prudent, să-și stăpânească limbajul, să fie credibil. Pare încă sedus de ideea că, la urma urmelor, dând o asemenea notă, nici nu comite un gest detestabil.

Este limpede că ”DORIN” încearcă să nu-mi facă vreun rău – mă prezintă drept un om al nuanțelor, cu discernământ, incapabil de atitudini extremiste, atașat cultului valorii, respectării adevărului, neinteresat de un climat cultural viciat de interese de grup. Și pentru asta, are întreaga mea gratitudine.

 Comparativ cu mizeriile inimaginabile ieșite de sub pana unora ca ”Martin”, ”Neagoe”, ”Mircea Pop”, ”Garbis” etc. ori cu intransigența revoluționar-patriotică împărtășită rezidentului Securității ”Timaru” (dacă minte ”Timaru”, mint și eu) de către vigilenții condeieri comuniști de la Suplimentul literar și artistic al Scânteii tineretului, în frunte cu Ion Cristoiu și Mariana Brăescu,  ”DORIN” este un domn.

Comentariile scrise de mână de Lt. Major Vasile Maieran vorbesc de un articol pe care l-aș fi scris pentru România literară  sub directa îndrumare a lui “DORIN”, articol intitulat Nu cum suntem, ci cum am putea fi.

Deși ofțerul de Securitate îmi dă o notă bună  (articolul ar marca ”o evoluție calitativă în concepția lui Dorin Tudoran referitoare la condiția scriitorului și a creației literare contemporane precum și la responsabilitatea care îi revine în întreg procesul apariției unei cărți”), trebuie să-l dezamagesc pe Vasile Maieran – nu am scris acel articol sub directa îndrumare a nimănui.

Interesantă este și nota superiorului lui Vasile Maieran, un căpitan a cărui semnătură nu o pot descifra.

Iată rezoluția sa:

”Fiind prima notă scrisă a sursei noastre ”DORIN” apreciez că e utilă, mai ales că l-am determinat (deci, DORIN este cu siguranță bărbat, nota noastră DT) să scrie.

Conținutul este întradevăr mai mult de la un “specialist” în materie care completează datele noastre.

Treptat să-l formăm pt. a urmări și clarifica sarcinile din D.U.I conform planului, inclusiv influențarea“

Dacă ”DORIN” s-a lăsat “format” de Securitate, și-a îndeplinit cum se cuvine sarcinile încredințate sau i-a mai tras pe sfoară pe cei cărora s-a livrat în mod nefericit, doar “DORIN” știe. De influențat – cum s-a dovedit – nu a reușit să mă influențeze.

Semnalez aici apariţia revistei Timpul, numărul pe martire a.c. O fac din două motive.

Primul — este încă un număr excelent al revistei de la Iaşi.

Al doilea — în paginile 4 şi 5 găsiţi, câteva pagini olografe din dosarul meu de Securitate pe care le-am prefaţat cu un scurt text introductiv intitulat  Nota cu trei nume.

Sfânta demagogie, aşa se intitulează cel mai recent editorial postat pe blogul său de Varujan Vosganian, text pe care îl puteţi accesa graţie link-lui de mai sus.

Vă las pe dumneavoastră să judecaţi dacă dl Vosganian are dreptate ori nu.

Acolo unde rolul instituţiilor devine  neclar, ba, de multe ori, este chiar contestat, ruina socială este deja prezentă. Când rolul instituţiilor se estompează ori este deturnat din motive diverse – corupţie, interese politice, campanii electorale non-stop etc. – el este înlocuit cu ce aş numi paradigma om contra om. Lipsit de suportul pe care instituţiile statului sunt obligate să i le asigure, împins să orbecăie într-o mare de incertitudini, omul îşi clădeşte reacţiile faţă de ceilalţi recurgând și la unelte ce sporesc arbitrariul.

Dintre cele create după 1989, puţine sunt instituţiile care să fi fost, simultan, mai dorite şi mai  nedorite decât este Consilul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (C.N.S.A.S.). Îmi amintesc că, atunci când am văzut ce a rămas din proiectul legii de înfiinţare şi funcţionare a Consiliului, m-am întrebat cum de a putut accepta regretatul Constantin-Ticu Dumitrescu să mai fie considerat părintele legii respective.

Nu mă voi ocupa aici de istoria C.N.S.A.S.-lui. Este suficient să constatăm că, practic, instituţia — şi aşa croită pe temelii şubrezite de murdare jocuri politice şi dorinţă de imunitate absolută în faţa dreptăţii – a fost subminată în mod constant. Sau, spre a cita un mare admirator şi colaborator al Poliţiei Politice, a fost ”pusă cu botul pe labe”. Alteori, instituţia a fost ajutată chiar din interiorul ei să îşi dea cu stângu-n dreptu’. Când vine vorba de meritele C.N.S.A.S.-ului, mulţi dintre noi strâmbă din nas şi dau din mână a lehamite. Şi asta nu e drept.

Stând, ani de zile, la mâna celor ce ba nu le dădeau documentele la care era îndrituiţi, ba le dădeau documente care, azi,  îl arătau pe X. mai curat ca lacrima Domnului, iar mâine, mai negru ca dracu’, C.N.S.A.S. a devenit o insituţie de al cărei rol şi profesionalism se îndoiesc nu puţini. S-ar putea ca efortul lui Traian Băsescu de a determinta trecerea în posesia C.N.S.A.S. a kilometri întregi de documente ţinute sub obroc să fi venit prea târziu.

În fond, care este azi autoritatea C.N.S.A.S.-lui? Ce are dreptul să facă? Cine ţine cont de ce stabileşte expertiza acestei instituţii de stat? Sunt doar câteva întrebări la care unii vor, cu tot dinadinsul, să nu găsim prea repede un răspuns limpede.

În urmă cu câteva săptămâni, ziarul Adevărul şi agenţia de ştiri Mediafax şi-au informat cititorii că un cunoscut critic literar şi gazetar redutabil a fost informator al Securităţii. Aproape nimic nou – informaţia a fost pusă în circulaţie, încă în anul 2003, de prozatorul Bujor Nedelcovici, în volumul Un tigru de hîrtie, Editura Alfa, chiar dacă numele celui considerat drept fost informator al Securităţii era înlocuit cu iniţiale, şi încă în ordine inversă.

Numai că, de data aceasta, câțiva oameni au primit din partea C.N.S.A.S.-ului deconspirarea celui ce ar fi colaborat cu Securitatea la adăpostul câtorva nume de cod. Înarmaţi cu o asemenea certitudine, au spus şi făcut ce au crezut că au dreptul să facă şi să spună - o reacţie uşor de înţeles.

Cum cel deconspirat de C.N.S.A.S. drept informator al Securităţii a îndeplinit roluri de răspundere (Director/Şef de serviciu şi Director Adjunct de departament) în cadrul unor posturi occidentale de radio ce emit şi în limba română, situaţia arată din ce în ce mai sumbru şi confirmă afirmaţiile că Securitatea infiltrase, până la vârf, asemenea ”oficine”, cum îi plăcea să le alinte prin vocea ofiţerilor şi informatorilor ei din presa pre-decembristă.

Cel deconspirat a răspuns cu un text ce sporeşte perplexitatea. Nu doar că refuză cele confirmate de C.N.S.A.S. (dreptul său), dar aduce uneia din persoanele ce s-au simţit lezate de activităţile sale de informator acuzaţii deconcertante: a sta pe acceeaşi stradă cu “Pantiuşa”, alias Gheorghe Pintilie, creatorul Securităţii, şi a fi fost colegă de şcoală şi prietenă de adolescenţă cu fata odiosului ofiţer nu poate fi decât o vinovăţie prin asociere.

Nu ne putem alege, niciodată, părinţii biologici; nu avem, mai niciodată, un cuvânt de spus pe ce stradă hotărăsc ei să locuiască; nu avem, niciodată, şansa de a ne alege, la naştere, numele  etc.  Dar, la maturitate, avem întotdeauna şansa să alegem dacă numele nostru de botez rămâne, să spunem,  Marian sau devine ”Mihu”. Putem alege  dacă vrem să fim ori nu informatori, surse ale poliţiei secrete. Sigur, există riscuri în a alege una sau alta, dar, la urma urmelor, suntem ceea ce sunt riscurile pe care ni le asumăm.

Sunt unul dintre cei cărora C.N.S.A.S. le-a comunicat, încă de acum un an, că a fost obiectul muncii de informator al celui operând şi sub numele de cod…”Dorin”. Multă vreme am fost incapabil să asimilez această informaţie. Chiar confruntată cu un document ori altul ieşit (potrivit dosarului) din maşina de scris a lui ”Dorin”, informaţia nu-mi intra în cap, cum se spune. Mă legau mulţi ani de relaţii cordiale cu cel învinuit. Dar, când confirmăriile în legătură cu alţi informatori (la fel de neaşteptaţi și radiofonici!) au sosit, încăpăţânarea mea a început să fie pusă la foarte grea încercare.

Urmează să se pronunţe curtea. După cel acuzat de a fi ”Dorin”, Curtea de Apel  Bucureşti urmează să decidă dacă a fost ori nu informator al Securităţii. După alţii, curtea urmeză să decidă nu dacă ”Dorin” a fost informatorul Securităţii, ci dacă informaţiile oferite Securităţii de ”Dorin” intră în categoria celor ce aparţin poliţiei politice. Iată o nunaţă ce scapă la prima vedere. A fi exonerat de o acuzație nu anulează, automat, o altă  acuzație.

Un exemplu – Curtea a decis că dl Gabriel Gafiţa nu a făcut poliţie politică, dar asta nu a anulat faptul că dl Gabriel Gafiţa a oferit informaţii Securităţii, că a scris note pentru Securitate. Noroc — de ce n-am crede Curtea pe cuvânt — că o asemenea colaborarea cu Securitatea nu a făcut rău niciunuia din cei numiţi de dl Gafiţa în notele sale către Securitate.

Să presupunem (ceea ce mi-as dori foarte mult!) că judecătorii decid că ”Dorin” nu este vinovat de poliţie politică. Cum  cel deconspirat de C.N.S.A.S. că ar fi ”Dorin” neagă până şi că a fost informator al Securităţii, anulează decizia curţii şi deconspirarea făcută de C.N.S.A.S.?

Dacă da, atunci de ce are dreptul C.N.S.A.S. să emită documente prin care deconspiră informatori ai Securităţii, înainte de a exista o decizie a unor magistrați? Să mai întreb, oare, şi cine, cum, şi cât de serios verifică trecutul celor în ale căror mâini pune azi balanţa Justiţiei? Recentul protest a peste trei sute de judecători spune că până și oameni din Justiție s-au săturat de corupția ce bântuie instituția cu pricina. Deocamdată, însă, transparentizarea numirii judecătorilor nu găsește loc pe agenda priorităților naționale.

Dacă o rezoluţie dată de C.N.S.A.S. (pe baza unor documente de a căror autenticitate Colegiul este convins  dincolo de orice dubiu) poate fi infirmată de o curte, de ce mai este nevoie de C.N.S.A.S.? Deci: cine are dreptul şi obligaţia de a stabili cine sunt “Dorin”, “Mihu”, “Neagoe”, “Martin”, ”Dan”, ”Alexandru”, ”Udrea”, “Bratu”, “Gheorghiu”, “Lică”, “Sanda”, “Sorin Grigoriu”, “Crin”, “George”, “Someşan” şi atâtea alte otrepe?

Şi, continuând lanţul acestei normalităţi paranormale, să ne așteptăm că, într-o bună zi, un om căruia i s-a deconspirat numele unui informator al Securităţii poate fi dat în judecată pentru că a folosit un document emis de o instituţie de stat, document invalidat de o altă instituţie de stat?

Mai este nevoie în România de instituţii sau oamenii trebuie să accepte că singura instituţie acreditată de statul român este ”E cum zic eu!” ?

Un stat ce își bate joc de oameni, își bate joc de instituții. Un stat ce îşi bate joc de instituţii, îşi bate joc de oameni. Într-un asemenea stat, omul nu mai este altceva decât o armă împotriva omului. Spre a rămâne om, omul trebuie să nu se lasă adoptat nici de turmă, nici de haită, chiar dacă România a devenit dintr-un stat-turmă, un stat-haită.

Link-ul de mai sus vă duce la o NOTĂ DE FILAJ. Calitatea scriiturii ar fi recomandat textul pentru o revistă de umor, pagina Comici involuntari din Serviciile Secrete, numai că, în 1984, nu se practica scurgerea de asemenea documente, trafic ce dă viață și culoare presei românești din 2010. Deci, să aflăm ce văd “ochii” locțiitorului Șefului Securității Municipiului București, când îi pune dracu’ să fileze până și slujbe de înmormântare la Biserica Boteanu.

A fost revoluţie? A fost lovitură de palat? Şi una, şi alta? Cine şi la ordinul cui a tras în oameni? Cine, cât şi cum  a manipulat în acele zile o naţiune, ba chiar şi presa internaţională? Cine şi câtă răspundere poartă pentru moartea atâtor oameni?

Nu sunt convins că desecretizarea, atât de târzie, a documentelor armatei va aduce răspunsuri clare  la toate întrebările ce ne frământă de atâţia ani. A trecut prea multă vreme şi prea multe mâini au avut timp să intre în aceste pagini şi să le reorganizeze pentru a fi siguri că ni se oferă adevărul integral. Dar căutarea adevărului trebuie făcută.

În general, cei ce s-au constituit în puterea politică imediat post-decembristă, continuă să nege, (unii - extrem de vehement) că decembrie 1989 a fost şi altceva decât revoluţie. Totuşi, în 2006 apărea o analiză surprinzătoare, în opinia mea. Surprinzătoare mai ales  prin cinism. Ni se spunea – sigur, mai mult la nivel teoretic – cine şi de ce a trebuit să conducă ostilităţile şi de ce erau asemenea oameni îndrituiţi să o facă.

Punctul central al analizei era ideea că numai reconcilierea naţională poate scoate ţara din blocajul în care se eternizează. Aşa este, numai că, mi s-a părut de respins argumentul potrivit căruia  nişte oameni ar fi fost aleşi de vreo providenţă istorică să administreze schimbarea regimului.

Din perspectiva analistului respectiv, un proces al comunismului ar fi de dorit, dar nu şi o candamnare a comunismului – ce să mai vorbim de vinovăţiile  personale şi condamnarea lor? Nu tocmai acceptabilă nici această abordare. Ştim că, atunci când se folosesc vinovăţiile colective, nimeni nu mai e vinovat de nimic. Trucul e vechi.

Cinismul mi s-a părut prea sfidător. Invitaţia la reconciliere naţională pe criterii stabilite doar de unii – inacceptabilă. Am publicat atunci, în Ziua, un articol în trei părţi, intitulat De vină este ţărişoara meaaa!

Îl postez aici, fiindcă, în cei aproape patru ani de la tipărirea lui, nu s-a schimbat nimic esenţial în discursul celor ce ne transmit că tot ce aşteaptă de la noi este o recunoştinţă aproape necondiţionată.

Chiar şi atunci când este pe deplin meritată, recunoştinţa nu poate exclude demersul critic. În cazul acelui tragic decembrie 1989, verificarea adevărului este un demers fără de care atât de invocata reconciliere naţională nu va începe curând.

 DE VINĂ ESTE ŢĂRIŞOARA MEAAA!

 I. Băi, victimelor, ia ieşiţi voi în stradă

Concluzia unei analize dedicate dizarmoniei sociale ce răvăşeşte ţara sună fără nici un echivoc: “Destinul european al României nu poate fi construit nici de fostele victime şi nici de foştii călăi, nici de nepricepuţi şi nici de nenăscuţi. Sarcina construcţiei trebuie şi poate fi asumată doar de o societate românească împăcată cu sine.”

Ce nu spune autorul analizei este că în aceşti 17 ani, destinul României a fost frământat tocmai de pălmuţele multor foşti călăi, de lăbuţele multor bursuci ambiţioşi din linia a doua a terorii ideologice şi de opinteala multor traseişti politici. Despre contribuţia nenăscuţilor, mă abţin să comentez.

Ni se reaminteşte că în 1989 în România ar fi avut loc o revoluţie. Fals. Doar cei aflaţi în spatele loviturii de palat şi profitorii actului de iluzionism prin care oamenii au fost împinşi în stradă – unde să fie sacrificaţi pentru a da loviturii de palat aerul unei revoluţii – mai susţin azi această teză. Dar să acceptăm, de dragul discuţiei, că analistul are dreptate. Iată cine, de ce şi cum a făcut revoluţia:

“Pe plan intern revoluţia română, ca orice revoluţie, nu putea fi condusă decât de elitele sistemului comunist ajunse la concluzia că sistemul nu mai poate supravieţui (ca atare şi în competiţia cu rivalul capitalist) şi nici nu se poate reforma.”

Ideea că orice revoluţie, de la cea franceză la cea cubaneză, este opera elitei sistemului ce trebuie să moară e de Guiness Book, secţia “Sinucigaşi fără moarte”. Practic, cui trebuie să-i mulţumească românii pentru “revoluţia” cu pricina? Limpede:

“Căderea vechiului regim şi soluţia schimbării lui cu un altul fundamental diferit au venit, aşadar, nu de la victimele totalitarismului comunist, ci de la ‘copiii’ călăilor care s-au dezis şi de modul de gândire, şi de crimele ‘părinţilor’ lor politico-ideologici. Lor li s-au adăugat şi câţiva ‘bătrâni pocăiţi’ ori persoane care reflectau zicala ‘cine nu este comunist până la treizeci de ani nu are suflet, iar cine rămâne comunist după aceea nu are minte’.”

Numai că, pregătită şi instrumentată de elita comunismului, lovitura de palat televizată drept revoluţie nu a adus un regim fundamental diferit. A adus doar un regim capabil să mimeze statul de drept – începând cu tiranicidul de la Târgovişte travestit în proces – şi să îndepărteze cât mai mult momentul în care instituţiile statului de drept să-şi intre în… drept.

Cum este posibil ca revolta victimelor unei dictaturi să nu joace chiar nici un rol într-o revoluţie rămâne de înţeles numai foştilor activişti UASCR, lectorilor de la Ştefan Gheorghiu şi gânditorilor de la CEPECA. În opinia analistului, “revolta victimelor” şi  “vigoarea contestării” nu au determinat în nici un fel sfârşitul dictaturii. Concluzia:

“De aceea, a te lupta acum cu colaboratorii săi nepurificaţi prin revoluţie este egal cu a te lupta  cu fantomele; a te lupta cu liderii revoluţiei este egal cu a nega însuşi programul sau semnificaţia mesajului ei.”

Nu înţeleg ce ar fi atât de nepotrivit să lupţi cu cei al căror program unic a fost îndepărtarea lui Ceauşescu şi a camarilei sale doar spre a le lua locul. Cum nu înţeleg de ce ar trebui respectat mesajul acelei cacealmale tragice, de acum 17 ani, atâta vreme cât el a fost “Băi, victimelor, ia ieşiţi voi în stradă şi lăsaţi-vă împuşcate de teroriştii noştri revoluţionari, că şi aşa sunteţi morţi, iar revoluţii numai noi ştim cum, de ce şi când să înfăptuim. Hai, marş în istorie!”

II. Capitalism respectuos pentru drepturile omului

Analiza la care mă refer ne spune ce a fost comunismul românesc şi ce a dorit drăguţul de el să realizeze – fie pe când era domnişoară (dictatură atroce), fie pe când s-a deghizat în revoluţie, trăgându-şi boneţica de revoluţionar peste chipiu. Citez: “Comunismul din România nu a fost doar de producţie ruso-sovietică, ci a avut şi explicaţii naţionale. Totodată el a transformat, cu bune şi cu rele, societatea românească, pregătind-o, fără să vrea, desigur, pentru un alt tip de capitalism: capitalismul modern – civilizat, democratic şi respectuos pentru drepturile omului. Revoluţia a vizat un atare obiectiv şi nu reabilitarea lumii celor pe nedrept victimizaţi de comunism.” 

Că lovitura de palat nu a vizat reabilitarea victimelor comunismului (după socoteala mea, cam un popor întreg minus câteva sute de mii de lepădături; de import şi indigene), e adevărat, dar că ne-am procopsit cu un “capitalism modern – civilizat, democratic şi respectuos pentru (sic!) drepturile omului” este o enormitate demnă de laboratoarele niciodată închise ale propagandei comuniste.

Potrivit analistului, dacă România nu se află încă unde ar trebui să se afle  (deşi, vezi bine, condiţiile au fost pregătite cu grijă atât de comunism, cât şi de avangarda lui – lovitura de palat din 1989), lucrurile se datorează unui număr de “trei specialităţi româneşti: dezbinare, divagare şi defazare.” Specialităţile cu pricina există cu deasupra de măsură, dar este interesant în ce direcţii aruncă analistul pisica moartă.

Interesant, dar nu de mirare, atâta vreme cât analistul nostru consideră că diferenţa între bine şi rău este arbitrară. Citez: “Orice abordare a lucrurilor din perspectivă morală, în ultimă instanţă arbitrară, dintre bine şi rău – este de natură să dezbine.” Ce nu este, probabil, de natură să dezbine este amoralitatea ori imoralitatea, nu? A include ori a da prioritate absolută perspectivei morale în orice demers constituie o naivitate. Dar a exclude permanent perspectiva morală din orice demers politic şi social este o crimă.

În viziunea analistului, o categorie importantă de vinovaţi pentru troika dezbinare, divagare, defazare  este cea constituită din acei disidenţi loviţi de o “inadaptabilitate la orice tip de ordine (şi azi tot ‘disidenţi’ sunt punând incapacitatea lor de integrare pe seama societăţii.)” Iată-ne în 2006 exact unde eram imediat după Piaţa Universităţii.

Deci, nu complotiştilor de palat le datorăm dezastrele sociale de azi, ci inadaptabilităţii Doinei Cornea la România – Societate pe acţiuni PDSR; nu parlamentului duduind de securişti, informatori şi propagandişti, ci inapetenţei lui Radu Filipescu pentru oligarhii financiare; nu ‘tehnocraţilor’ produşi de UASCR, Ştefan Gheorghiu ba şi de Şcoala de Securitate de la Băneasa, ci inadaptabililor Dan Petrescu, Viorel Padina ori Gheorghe Braşoveanu; nu regimentelor de navetişti politici (dimineaţa pedeserişti, la prânz – pedişti, după amiaza ţărănişti, iar spre seară din nou pedişti ori liberali cu înclinaţii umanisto-conservatoare), ci decenţei unor Ionel Cană, Vasile Paraschiv, Marian Celac ori Gabriel Andreescu.

A te fi opus dictaturii comuniste nu te califică automat pentru un rol de frunte în societatea post-comunistă. Dar convingerea arogantă a foştilor trepăduşi de stat şi de partid că mai ales ei sunt cei ce pot integra România în Europa şi în restul lumii, iar ceilalţi sunt doar vinovaţi pentru dezbinarea, divagarea şi defazarea ce încetinesc acest proces este grotescă.

III. Replierea, reşaparea  şi reanimarea 

Cum pot fi diminuate dezbinarea, divagarea şi defazarea ce ţin pe loc România? Analistul oferă reţete ce-i pot pune pe gânduri chiar şi pe cei dispuşi să-i dea credit. Referindu-se la condiţiile în care operează societatea, mesajul analistului este  “soluţia ultimă îmi pare a fi reconcilierea.”

Interesant, dar nu prin noutate, ci prin consecvenţă. Prin tipul de  soluţie ce a fost sugerat de la bun început de autorii loviturii de palat şi de camarila organizată în jurul lor: “evitând dezbinarea şi divagarea pe teme legate de trecut.” Aşa ne întoarcem la imoralitatea excluderii perspectivei morale dintr-un proces politico-social.

Pentru a intra în lume, tot ce are de făcut România este să şteargă cu buretele orice “amintiri neplăcute”, cum le numeşte un analist de aceeaşi sorginte cu cel comentat aici. Fleacuri precum Gherla, Aiud, Canal, beciurile şi dulapul de bătut din Rahova, plutoanele de execuţie, înscenările judiciare, exproprierile, înfometarea, teroare ideologică, polţia politică trebuie scoase din discuţie. De ce? Cauzează reconcilierii.

“Un proces în care condamnarea este ştiută de la început este o farsă.” Interesant. Inclusiv procesul de la Târgovişte? Dacă da, de ce li s-a adăugat, cu grăbire, analistul celor cu farsa? “După cum tot farsă este procesul organizat de călăi.” Da? Interesant. Atunci, de ce li s-a alăturat după 1989 analistul celor ce-i demascau pe ţărănişti şi liberali? Probabil, tot de dragul reconcilierii.

“Un proces în care judecă victimile este, însă, o farsă.” Nici o grijă. Ajunşi la putere, cei ce se considerau reprezentanţi ai victimelor comunismului s-au mâncat între ei şi au adus în fruntea guvernului un personaj hilar şi, după anumite informaţii, uşurel informator al Securităţii. O reconciliere mai profundă nici că se putea!

Dar ce îl doare, cu adevărat, pe analistul nostru rămâne altceva: “Un proces al comunismului este necesar tocmai spre a stabili caracterul vinovăţiilor şi a le ierarhiza. El este altceva decât procesul comuniştilor şi decât condamnarea comunismului.” Deci, dacă pe vremuri o semnam şi o dădeam anonimă, azi suntem liberi să judecăm, dar nu se cuvine să condamnăm. De ce? De dragul reconcilierii.

În fapt, spre a avea vreo semnificaţie şi a se dovedi durabilă, o reconciliere precum cea în discuţie nu poate fi oferită de călăi ori de urmaşii lor ideologici. Ea trebuie să vină din partea victimelor. Cei care, în decembrie 1989, au scos “prostimea” “la revoluţie”, au încercat impunerea unei reconcilieri prin dictat. Şi dictatul este tot la ce se pricep. Ba nu, greşesc – se pricep şi la diversiune.

Aşa cum am mai spus, dezbinarea, divagarea şi defazarea există. Dar mai există şi o altă treime, nici ea tocmai sfântă – replierea, reşaparea şi reanimarea. Ea a controlat schimbarea. Mi s-a reproşat cândva că, foarte curând după decembrie 1989, am scris “Mă tem că, în decembrie 1989, românii au ieşit din casă revoltaţi, au ajuns în stradă revoluţionari şi au intrat în istorie fraieri.” Analiza la care m-am referit nu-mi dă motive să cred că m-am înşelat. Dimpotrivă.

Dacă proiectele în care au încremenit unii sunt dezbinarea, divagarea şi defazarea, distinşi analişti şi actori politici sunt încremeniţi în proiectul “Fă-mă, măi dragă, şi parlamentar european.” Cum altfel? Ne-am cunoscut la complot, ne-am luat la revoluţie, ne revedem la Bruxelles.

Revenind la chestiune, adică la România, cine e de vină? Cred că băieţii de la Fără Zahăr au dat un răspuns aproape corect: “Vinovată-i România,/De vină este ţărişoara meaaa!”

Link-ul de mai sus vă conduce la o “Notă de măsuri”.

În planul de compromitere, minuțios elaborat, a “elementului” Dorin Tudoran, după inventarea vigilentului “tânăr scriitor”, pe care l-ați întâlnit deja (http://dorin2tudoran.wordpress.com/2010/02/10/placuta-bucurie/), Securitatea a pus la cale și apariția unui “ziarist străin”.

Confirm că planul Securității a fost dus la capăt cu nemăsurat spirit patriotic. Dar, cum se spune pe aici, “The devil is in the details.”

Ziaristul trimis era perfect – franceză impecabilă, detașare, parole de recunoaștere, oferte de sprijin nelimitat, țigări Gauloises. Pentru el – eu nu fumam. Nu fumez nici azi.

Dar și Dumnezeu poate fi găsit în detalii. După ce i-am adus cafeaua și un pahar de apă, l-am întrebat, în românește, “Dar, de ce purtați pantofi Guban…?”

“Ziaristul francez” s-a uitat uluit la pantofii săi, apoi la mine.

Am zâmbit și i-am spus “Ia-ți tropoțeii și du-te!”

Ce și cum a raportat nu știu, dar cum apartamentul meu era monitorizat, înregistrarea se va fi aflând pe undeva. Nu-i așa, domnilor generali?